Tolontan, Hamlet și Chiricheș

Se pare că Vlad Chiricheș regretă reacția pe care a avut-o la finalul meciului cu Finlanda. N-a spus-o încă public, dar i-a mărturisit acest lucru lui Viorel Moldovan:

Am avut o discuție cu Chiricheș, după meciul cu Finlanda. Ne-a spus că îi pare rău pentru acea ieșire. Îi înțeleg frustrarea, și eu am fost fotbalist, dar a fost o ieșire la cald, nu trebuia să aibă acea reacție.

La dimensiuni mult, mult mai mici, am trăit și eu o situație asemănătoare celei trăite de Chiricheș.

Se-ntâmpla prin 2005, atunci când lucram la Gazeta Sporturilor.

Cititorii care au întotdeauna dreptate

Într-o zi, un cititor a trimis un email pe adresa redacției pentru a-l certa pe unul dintre colegii mei în legătură cu o eroare de scriere făcută de acesta într-un articol.

Mai mult, cititorul în cauză folosea această eroare pentru a contesta inclusiv logica materialului.

Mail-ul prin care cititorul făcea reproșurile conținea la rândul său diverse erori, unele dintre ele ușor sesizabile inclusiv de absolvenții clasei a II-a.

Acum nu mai rețin exact dacă doar acestă chestiune m-a făcut să-i răspund eu omului în cauză, știu însă sigur că i-am răspuns cu țâfna aceea imatură specifică celui care simte că poate da lejer altuia peste nas:

Înainte să trimiteți astfel de mesaje, vă rog să repetați clasa a II-a. Sunt convins că vă va prinde tare bine în comunicarea cu noi.

Ce-a urmat?

Cititorul i-a scris lui Cătălin Tolontan iritat de răspunsul pe care l-a primit, iar Tolontan a cerut la IT să se afle cine a dat mail-ul în cauză.

Nu avusesem nicio intenție să mă ascund, doar că dând reply unui mesaj venit pe adresa generală a redacției, răspunsul a plecat tot de pe acea adresă.

De altfel, la câteva secunde după ce-am dat respectivul mail nici nu m-am mai gândit la poveste decât ca la ceva oarecum amuzant.

N-a fost amuzant.

„Mergi în Danemarca să-ți ceri scuze cititorului sau te dăm afară!”

Cătălin m-a chemat să discute problema și abia atunci mi-am dat seama că era o Problemă.

În primă fază mi-a spus că urmează să ia o decizie legată de concedierea mea.

Am plecat din biroul lui fiind aproape sigur că nu mă va da afară dintr-un motiv simplu – redactorul șef al Gazetei este impulsiv și rapid în gândire. Dacă voia să mă dea afară, m-ar fi dat atunci, pe loc.

După jumătate de oră, m-a chemat din nou. Mă gândesc că-mi lăsase timp să mă-nmoi un pic sub presiunea gândului că voi fi zburat de la ziar.

Sigur, te poți gândi că avea treburi mai importante de făcut decât rezolvarea situației provocate de mine, dar ceea ce a urmat mi-a arătat că-n acele câteva zile n-a avut. Mail-ul meu era cel mai important lucru.

Mi-a spus că omul pe care-l trimisesem să repete clasa a II-a se afla de mulți ani în Danemarca și că acesta era motivul pentru care se exprimase greșit.

Amândoi știam că asta nu era adevărat. Un om care ar fi avut dificultăți de scriere din cauza plecării din țară n-ar fi trimis mesaje batjocoritoare tocmai pe această temă.

Din păcate pentru ceea ce simțeam eu atunci, deși amândoi știam asta, doar eu am spus-o cu voce tare.

El a spus altceva:

Vreau să mergi în Danemarca și să-ți ceri scuze personal omului pe care l-ai jignit. Vei plăti biletul de avion din salariul tău, în rate. Va merge cu tine și un cameraman de la Antena 1 pentru a filma momentul în care-ți ceri scuze și vom da materialul la Observator. Faci asta sau renunțăm la tine.

I-am spus că nu fac asta sub nicio formă.

S-a arătat dezamăgit real sau doar de-o manieră convingătoare pentru mine. A încercat să mă convingă inclusiv prin achitarea costului biletului de către ziar.

N-am vrut.

Mi-a spus apoi o snoavă din lumea marketingului pe care sper s-o fi reținut corect – un vânzător de pantofi merge personal după un client care cumpărase o pereche greșită de încălțări pentru a-i livra perechea potrivită. Asta deși a trebuit să străbată niște mii de kilometri. Sau mile, că era de inspirație americană povestea.

N-am acceptat să măd duc și am explicat cât se poate de limpede că nu-mi cer scuze omului respectiv sub nicio formă, nici măcar printr-un email. Astăzi, sunt convins că o bună parte din atitudinea mea era provocată și de un fel de mândrie imatură, nu doar de faptul că simțeam dreptatea mai mult de partea mea.

A rămas ca din nou să ia o decizie legată de concedierea mea, decizie pe care urma să mi-o comunice a doua zi.

Ședința de plâns în care s-a râs

A doua zi, m-a anunțat că voi fi sancționat cu pierderea a 10% din salariu timp de 3 luni – parcă ăsta a fost procentul.

De-asemenea, trebuia să particip la o ședință în care fapta mea urma să fie dată exemplu de „așa nu” celorlalți colegi.

Ședința în cauză n-a fost deloc una obișnuită.

Adică n-au participat la ea doar cei din redacție, ci au fost chemați oamenii de pe la toate departamentele – publicitate, doamnele care făceau curățenie, cei de la marketing, șoferii, oameni din tipografie sau oameni pe care nu-i mai văzusem niciodată și habar n-aveam cu ce se ocupau.

În fine, intenția lui Tolontan era de-a arăta tuturor angajaților, indiferent de activitatea lor, un lucru simplu și tare important – cei care ne citesc, clienții noștri, trebuie respectați. Gestul meu arăta orice numai respect nu. Prin urmare, astfel de reacții nu aveau ce căuta la Gazetă.

A reușit?

Parțial.

Adică nu chiar toată lumea era pregătită în 2005 pentru o astfel de „politică”.

Cătălin a explicat pe scurt povestea și a luat un print cu mail-ul meu pentru a-l citi.

Deși-n fiecare redacție există oameni capabili să asculte solemni ceea ce spune șeful indiferent de ce spune acesta, în acele momente respectivii au fost cam puțini.

Sau poate tocmai respectul lor tăcut a lăsat loc râsetelor chicotite ale celor care nu vedeau gravitatea situației.

Ședința s-a încheiat fără să mă fi simțit pus la colț, deși cred că unul dintre scopurile secundare ale acesteia a fost să înțeleg chiar la nivel personal că cititorul, indiferent cum este el, rămâne singurul motiv al meseriei noastre.

Deși îmi propusesem să nu fac asta, am scris acel email cu scuzele mele.

Nu mai rețin cum l-am formulat, dar cred c-a fost o eroare mai mare decât răspunsul arogant pe care i l-am trimis omului prima dată.

Nu am crezut în acele scuze.

Nu cred nici astăzi că trebuie să ai o atitudine umilă față de clienții tăi, indiferent de activitatea pe care o desfășori. Nu cred că dacă te simți jignit de cineva trebuie să-ți ceri scuze pentru reacția ta dacă în adâncul tău crezi c-ai fost îndreptăți să reacționezi.

Ce am regretat cu adevărat a fost faptul c-am reacționat instant, fără să gândesc. De asemenea, am regretat că m-am dat eu rotund, c-am fost arogant. Puteam să exprim ceea ce gândeam și fără să am acel ton, fără să folosesc acele cuvinte.

Nu am regretat ideea în totalitate sa, ci mai ales felul în care mi-am ambalat gândurile.

Singura situație în care Chiricheș ar trebui să-și ceară scuze

Plecasem de la Chiricheș și eventualele sale scuze publice, nu?

Lucrurile sunt destul de simple. Dacă nu crede c-a greșit, n-ar trebui să-și ceară scuze.

Avem atât de multă comunicare falsă în spațiul public încât e inutil sau chiar nociv să mai apară încă un cântăreț de vorbe ipocrite.

Ce rost are să-și exprime regrete publice pentru ceva ce nu regretă cu adevărat? Manifestările din vestiar, cântecul acela care condamnă lumea rea, lumea incapabilă să aprecieze munca fotbaliștilor oricât de bine ar juca arată destul de clar ce crede Chiricheș.

Poate ar trebui să i se explice că reacția sa a fost adresată atât celor care l-au încurajat în meciul cu Finlanda, cât și celor care l-au înjurat.

Prin urmare, poate foarte bine să-și ceară scuze celor care au venit la meci pentru a susține „naționala” și atât. Poate sublinia asta. Ar fi o precizare necesară nu doar pentru a-i apăra lui orgoliul, ci și pentru a face diferența între oameni și reacțiile lor.

Știu, trăim într-o lume în care clientul e văzut ca un stăpân, cititorul ca un deținător al adevărului absolut, suporterul – ca un om îndreptățit să-njure dacă a plătit biletul sau a deschis netul. Ideea de orgoliu este din start condamnată nu doar de DEX, ci și de societatea în care trăim.

Cred însă că mustim deja de supunere exagerată, de declarații false de respect sau iubire, de vorbe sculptate în lemn dulce. Cred că avem nevoie și de oameni care să exagereze în direcții care să nu convină neapărat publicului indiferent de domeniu – fotbal, presă, diverse industrii…

Dacă acest respect afirmat s-ar naște din credințe reale, atunci n-ar fi nicio problemă. Din păcate, aceste respect afirmat se naște prea des din interese comerciale.

În fine, ce e mai bine?

Să vedem reacții precum cea a lui Chiricheș, aruncate nervos peste umăr sau să ne bucurăm că astfel de lucruri se-ntâmplă doar în intimitatea vestiarului sau doar în gândurile nerostite ale jucătorilor?

PS: după povestea cu posibila mea vizită în Danemarca, Tolontan a fost poreclit pentru scurtă vreme Hamlet.