Generația de soufflé

Soufflé-ul e un preparat culinar creat de francezi pe la 1700 pentru că ei au avut talentul și disponibilitatea să riște soarta unor ouă și a altor ingrediente de soi pentru acele vremuri.

Dacă-l îndulcești, poate fi desert.

Dacă nu, poate fi aperitiv sau chiar fel principal.

Suficient însă cu bla-bla-ul, e timpul să fac trecerea la naționala noastră de fotbal. Adică, să-ți spun că soufflé este participiul trecut al verbului souffler, care verb înseamnă a sufla, a respira sau chiar a umfla...

Vezi unde bat?

Doar crezi că vezi.

Te-ai obișnuit cu laudele perverse ale presei care asigură pe toată lumea că publicul lor e inteligent, special, frumos etc.

Dacă lucrurile ar sta așa, te-ar mai tenat zilnic Gazeta cu galerii foto al unor eroine semi dezgolite sau ar mai geme majoritatea site-urilor de sport de click-bait-uri?

E o întrebare retorică.

În fine, ideea este că atunci când am inventat sintamga Generația de Soufflé, nu m-am gândit la fotbaliștii noștri, ci la o parte a publicului naționalei, dar și la unii dintre noi, cei din presa sportivă.

Mai exact, mă refer la cei care se entuziasmează instant când o victorie încălzește atmosfera și devin depresivi sau agresivi când o înfrângere răcește aceeași atmosfera.

Exact ca niște sufleuri.

Am văzut și că unii colegi de breaslă au făcut smiorcăială în loc de presă și am văzut fani ai echipei naționale care doresc un soi de premiu pentru că-i susțin pe tricolori.

Atenție, nu generalizez.

Doar constat acum ca există această tendință de-a face din prezența pe stadion și încurajarea echipei ceva de-a dreptul glorios.

Nu este.

Nici pe departe.

E un moment memorabil la nivel personal și este unul dintre rarele momente de super conectare între oameni care simt românește și sunt mândri de această trăire.

Dar nu ai un merit aparte că faci asta.

Mă amuză poveștile despre cei care au mers sute de kilometri ca să ajungă la meci, care au mâncat în mașină și alte fapte considerate de vitejie într-o societate în care omul de rând are condiții de viață mai bune decât avea Ludovic al XIV-lea.

Da, Regele Soare.

Acela cu “L’État c'est moi!”.

Apropo, a murit în 1715 și e posibil să nu fi apucat să mânânce un amărât de sufleu.

OK, a fost scump avionul.

Sau s-a circulat cu viteză înfiorătoare pe autostrăzile nemțești.

Sau a fost berea caldă și slab alcoolizată.

Sau a trebuit să te întorci a doua zi la muncă după ce ai condus toată noaptea.

Poate inventăm o medalie pentru acești admirabili eroi care își oferă pe banii lor o experiență aparte în timp ce fac serviciul național de-a susține din tribune și nu numai echipa României.

Sau poate nu.

Știu, trăim într-o dictatură a rețelelor sociale și disperarea după atenție este uriașă. Dar asta nu-nseamnă că nu putem rămâne suficient de lucizi încât să îi lăsăm pe adevărații eroi să-și primească gloria.

Adică pe fotbaliști.

Care fotbaliști sunt niște băieți bine plătiți și uneori bine munciți ca să...

Ai înțeles ideea.

Sau nu.

Hai România!