De ce accept uneori să fiu înjurat pe Facebook

Am fost întrebat destul de des acest lucru și am tot dat răspunsul în discuții private.

Acum voi explica și public rațiunea pentru care, uneori, accept în discuțiile de pe Facebook comentarii care conțin și înjurături care-mi sunt adresate.

Înainte însă de-a-ți spune de ce fac asta, trebuie să știi câteva lucruri importante.

De exemplu…

Sunt egoist cu înjurăturile

Ce-nseamnă asta?

Înseamnă că se poate întâmpla să accept ca cineva să mă înjure pe mine, dar nu accept ca cineva să-l înjure pe un alt participant la discuție.

De ce?

În primul rând, e vorba de control.

Mai exact, dacă cineva mă-njură pe mine, pot să controlez felul în care reacționez eu.

În schimb, dacă cineva îl înjură pe unul dintre ceilalți participanți la discuția de pe Facebook sau de pe unul dintre blogurile mele, atunci nu am control asupra felului în care se va reacționa.

Așa că-n astfel de situații, prefer să intervin cu genul acela de reacție care mă plictisește chiar și pe mine: “Te rog să nu mai înjuri. Dacă nu te poți abține voi fi nevoit nu doar să-ți șterg comentariul, dar să te și banez”.

Nu știu exact de ce, dar în majoritatea situațiilor, aceste cuvinte au efect. Probabil că oamenii sunt atât de atacați energetic de această replică încât nu mai au forță să continue ?

Al doilea motiv pentru care intervin când sunt înjurați diverși participanți la discuție ține de faptul că oamenii au grade diferite de sensibilitate.

Unora nu le pasă că sunt înjurați, dar altora le pasă.

Prin urmare, de ce să las eu un om să fie jignit, să sufere poate, doar pentru că altcineva are o altă părere sau are o altă părere și diverse probleme emoționale?

Diverse situații în care-i posibil să accept înjurăturile

Există vreo 3 situații în care accept să fiu înjurat deși dezbaterea-n sine nu are ceva de câștigat.

1. Când vreau ca cel care mă-njură să se facă singur de râs

O parte dintre cei care mă-njură o fac de-o manieră care-i pune chiar pe ei în situația de-a se face de râs.

De exemplu, unii vin și-mi spun în mod repetat că sunt un nimeni, că părerea mea nu contează, că-s bou, că-s prost, că nu mă bagă-n seamă…

Observi și singur paradoxul – deși nu contez, ei sunt cei care mi-au cerut prietenia pe Facebook și ei sunt cei care se bagă-n seamă cu mine.

Sunt mereu la limita celor 5.000 de prieteni pe Facebook. Dintre aceștia, mai puțin de 10 au primit cerere de prietenie din partea la mea.

Pe de o parte pentru că cei apropiați mie, cunoștințe din presă etc. au apucat ei să-mi ceară și n-a mai fost nevoie s-o fac eu, iar pe de alta pentru că n-am simțit nevoia să mă împrietenesc cu cei neapropiați mie sau necunoscuți mie.

2. Când cel care mă înjură o face corect gramatical și / sau spectaculos din perspectivă creativă

Cei din prima categorie sunt atât de mulți, încât atunci când vine cineva și mă-njură într-o limbă română curată sau o face de-o manieră creativă, sunt tentat să apreciez.

Adică să permit respectivul comentariu.

Sigur, am pretenția ca respectivul să contribuie și cu altceva la dezbatere decât cu ironii legate de numele meu sau cu-njurături corect scrise.

De unde acest soi de respect pentru înjurăturile creative sau anumite ironii scrise într-o română curată?

Din copilărie.

Îți povestesc un pic mai încolo ce și cum.

3. Când cel care mă-njură e pe punctul de-a se sufoca de nervi / oftică

Uneori, văd în tonul general al mesajelor că cel care mă-njură mă urăște din toți rărunchii.

Normal, mai văd și alte lucruri.

De exemplu, faptul că e-n pragul isteriei sau că…

În condițiile-n care-n mod evident respectivul face spume în fața tastaturii, încep să mă gândesc la binele lui.

Și dacă mi se face milă, am tendința, uneori, să las să viețuiască comentariile respective în speranța că omul se va simți un pic mai bine.

Sigur, asta nu va schimba în vreun fel situația sa generală. Dacă are o viață tristă, nu faptul că mă-njură pe mine îl va ferici.

Totuși, pentru câteva momente, omul acela va respira satisfăcut. Mă bucur pentru el.

De ce nu răspund cu-njurături atunci când sunt înjurat

Nu știu ce copilărie ai avut tu, dar știu ce copilărie am avut eu.

Sunt din Râmnicu Sărat, un oraș în care copiii copilăriei mele știau să-njure.

De fapt, din ce mi-am dat seama, știau să-njure mult mai bine, mai creativ decât copiii de prin alte zone ale țării.

Poate pentru că ne jucam pe-afară, la un loc cu tot felul de golani.

Poate pentru că nu aveam lucruri interesante la TV.

Poate pentru că așa a fost să fie.

Îmi aduc aminte foarte limpede că deși înjuram mult între noi, rar se ajungea la violențe fizice.

Era mult mai onorabil să-l înjuri pe celălalt în profunzime, să amintești de mama lui cât mai des și de toate celelalte rude.

Uneori, puteai aduce în discuție o soră imaginară a adversarului, mai ales dacă-n arsenalul tău de înjurături existau referiri faine la o astfel de rudă.

Sora putea fi imaginară, dar trebuia să lucrezi profesionist. Adică precizai că e vorba de “sora ta Florina” sau cine știe ce alt nume.

Nimeni nu contesta că respectivul avea o soră cu numele respectiv, nici măcar adversarul.

De altfel, la rândul său putea inventa că ai tot felul de rude cu tot felul de defecte. Regula era să-i dai nume persoanei inventate, pentru autenticitate.

În fine, dincolo de experiența respectivă, am fost norocos să merg în 11 tabere școlare începând cu clasa a 2-a și terminând cu clasa a 12-a.

În unii ani, am mers în câte două tabere pe vară.

De ce atât de multe? Probabil pentru că părinții mei aveau încredere-n mine, bla-bla, bla-blum.

Ideea este că-n tabere, cunoșteai puști de prin toate colțurile țării și aveai un schimb de experiență inclusiv în domeniul înjuratului.

De asta spun în cunoștință adâncă de cauză că la Râmnicu Sărat se-njura tare bine, dar am avut astfel norocul să intr-un contact cu diverse aspecte ale culturii înjuratului de prin alte regiuni.

Mai mult, fratele meu, care-i aproape cu 3 ani mai mare decât mine, a mers în 13 tabere școlare începând cu clasa a 5-a și terminând cu clasa a 12-a. A avut și 3 tabere școlare pe vară.

Deja mă-ntreb serios de ce ne tot trimiteau ai noștri de-acasă…

E important de precizat că eu și fratele meu am fost doar de două ori în aceeași tabără.

Prin urmare, am făcut schimb de experiență și cu el în ceea ce privește înjurăturile, fără însă a ne implica mama în dezbateri.

De ce-ți spun asta?

Pentru a-nțelege că mi-ar fi uneori drag să-njur.

Că mi se-nvârt în minte tot felul de replici, dar nu o fac.

Te poți gândi că m-a marcat povestea cu Tolontan.

Sau te poți gândi că nu o fac pentru că țin la imaginea mea și ai avea parițial dreptate.

Nu imaginea este principalul motiv pentru care nu răspund cu înjurături atunci când sunt înjurat.

Nici măcar faptul că-s heterosexual și mi-e că unii s-ar excita dacă-i înjur nu e o rațiune importantă aici.

Nu-njur pentru că am două motive foarte importante.

1. dacă înjur, discuția se lungește și eu n-am atât de mult timp liber încât să-l înjur iar și iar pe unul care mă-njură iar și iar.

2. am descoperit ceva mai bun, mai eficient decât înjurăturile

Ce este mai bun decât o înjurătură

Depinde…

De la caz la caz, acel ceva mai bun decât o înjurătură diferă.

În mare însă, prefer să folosesc drept replică lucruri precum:

a. Ignorarea sau semi-ignorarea

Ignorarea este foarte eficientă mai ales atunci când cineva-ți scrie un mesaj uriaș în care te face în fel și chip.

În mod evident, omul a consumat multă energie nervoasă și chiar fizică să-ți spună atât de multe lucruri, să te facă în atât de multe feluri.

Dacă nu-i răspunzi sau dacă-i dai drept replică un simplu “Bine” sau “OK”, îl dezamăgești până aproape de punctu-n care e-n stare să se dea cu capul de pereți.

b. Ești de acord cu “agresorul”

Ce-nseamnă asta?

Înseamnă că dacă el te face în fel și chip, tu-i spui “Așa este”.

Nu dai amănunte, spui doar că așa este și mergi mai departe.

De cele mai multe ori, asta-l dezamăgește profund pe cel care a făcut un efort aparte să te jingească.

Așteptările lui erau altele, voia să te consumi, voia să negi, voia să răspunzi de-o manieră nervoasă.

El te-a făcut prost, tâmpit, bou, idiot și-n multe alte feluri, te-a ironizat, iar tu-i spui senin “Așa este”.

Nu-ți închipui vreun moment că are vreo satisfacție pentru că tu îi recunoști c-așa este.

Știe că o spui ironic și știe că s-a agitat degeaba.

c. Ești de acord cu agresorul, dar adaugi ceva

Ce-nseamnă asta?

Înseamnă că procedezi exact ca mai sus, adică spui c-așa este, dar vii cu o precizare suplimentară care să-l ajute pe respectivul să respire un pic mai greu în fața tastaturii.

Concret, el te face prost sau în cine știe ce fel, iar tu-i spui “Așa este. Totuși, trebuie să recunosc că am o satisfacție aparte să văd că unul de nivelul tău îi acordă atenție unuia de teapa mea… Mmmm, e neprețuit sentimentul”.

Ce-ai făcut?

I-ai arătat cât de bleg a putut să fie.

Poate tu ești prost, dar el cum este dacă pierde timpul cu unul ca tine?

Toate aceste tehnici sunt “inventate” de mine, dar au în spate un anumit tip de filozofie.

Nu glumesc, e vorba de-o filozofie veche de câteva mii de ani, o filozofie remarcabilă prin faptul că este foarte, foarte practică.

În ghidul Sfarmă Piatră, ai mai multe amănunte legate de aceasta, precum și tot felul de ponturi care te vor ajuta să tratezi situațiile în care ești atacat online sau în discuțiile față-n față așa cum ar trebui.

Mai mult, vei învăța inclusiv lucruri care te vor ajuta să nu pui la suflet ceea ce spun alții.

De ce sunt importanți pentru mine oamenii care mă-njură

După ce ți-am explicat toate acestea, e cazul să-nțelegi exact de ce, uneori, accept să fiu înjurat pe Facebook sau în zonele de comentarii ale site-urilor mele.

Dacă aș șterge / bloca orice comentariu de gen, aș risca să mă-nconjor doar de oameni care mă plac.

O astfel de situație ar duce la o lenevire a gândirii mele, la scăderea nivelului muncii mele.

Aș fi tentat să cred că nu sunt doar foarte arătos și foart deștept, dar și că nu mai am loc de progres.

Realitatea este că nu toți cei care au spirit critic sunt capabili să și-l exprime fără să-ncerce să și jignească.

Prin urmare, mă aflu în fața unor situații în care trebuie să cântăresc dacă nu cumva merită să fiu înjurat uneori pentru ca dezbaterile să beneficieze și de celelalte idei ale “agresorului”.

Sigur, dacă doar mă-njuri sau doar te chinui să mă ironizezi și nu contribui deloc la discuție, atunci n-are rost să-ți accept comentariile.

O pot face dintr-unul dintre cele 3 motive prezentate mai sus, dar nu la nesfârșit.

În fine, faptul că sunt înjurat uneori îmi confirmă ceva aparte – aproape toată lumea este ofensată de ceva la un moment dat.

Cu cât faci lucruri mai importante, cu atât e posibil să iriți mai mulți oameni.

Dacă cineva este ofensat de ceea ce spui, acel cineva te-a și remarcat, a consumat ceea ce tu ai produs, a consumat timp și atenție cu tine.

Să nu fii băgat în seamă e mai rău decât a fi-njurat.

Mult mai rău.

Oamenii te vor judeca indiferent de ceea ce vei face, așa că nu e cazul să gândești în funcție de reacțiile altora, ci în funcție de valorile și cunoașterea ta.

Din fericire, e o diferență mare între a fi judecat și a fi respectat.

Unii dintre cei cărora nu le placi te vor respecta dacă munca ta e cinstită.

Inclusiv indivizi care te vor înjura e posibil să simtă un soi de respect pentru tine, chiar dacă nu o vor recunoaște vreodată.