Ce ar trebui să știi despre acuzele lui Banciu - “Ioanițoaia și Tolontan protejau blaturile din Liga 1”

Ca aproape orice om care vorbește mult, Radu Banciu ajunge să spună și prostii.

Marele lui avantaj spre deosebire de noi, ceilalți, este că prostiile sale au farmec pentru cei care-l urmăresc și nu numai.

Așa că vreau să-i ajut pe fanii săi cu câteva repere suplimentare legate de subiectul “Ioanițoaia și Tolontan au acoperit blaturile din Liga 1”. Niște informații care nu produc vreun extaz intelectual sau vreo satisfacție din categoria “ce le-a făcut Banciu”, ci doar o întâlnire cu banalul adevăr.

Astfel îți vei putea da seama când Radu Banciu are dreptate în ceea ce spune și când pur și simplu “battre la campagne”, pe limba paternă a domnului Banciu.

În fine, acest text nu e o dispută cu Radu Banciu. Cum aș putea avea o dispută cu el de vreme ce eu nici măcar nu am văzut vreodată cărțile pe care le-a citit el, iar el nu vede meciurile din Liga 1 pe care le văd eu?

Disputele implică o oarecare apropiere de interese.

Ce a spus în mare Banciu despre Ioanițoaia și Tolontan

În emisiunea sa, Banciu a spus că “nu am citit nicăieri în presa asta liberă că Mircea Lucescu este inventatorul blaturilor”.

[…]

“Uite că a venit Revoluția și presa a fost la fel de obedientă cu sistmeul... Îmi amintesc cum ne spunea nouă nea Ovidiu - <<fiți mai prieteni, mă, că m-a sunat azi dimineață de la Ploiești>> - îl sunase președintele de la Petrolului din epoca aia că ziarul e plin de blaturi. Sigur, cum își permite el, nea Ovidiu, să scrie el de blaturi. Venea nea Ovidiu în ședință și ne făcea muci pe toți - <<Nu mai vreau să văd eu de astea, pe mine mă cunoaște lumea, bă! Să terminăm cu descrierile astea de meciuri trucate>>.

Apo, Banciu amintește de o etapă din 1999 în care toate meciurile rundei ar fi fost aranajte, iar ziarul la care lucra în acel moment, Gazeta Sporturilor ar fi titrat “Ce campionat de rahat!”.

Asta în timp ce “în ProSportul lui Tolontan nu era niciun blat. A fost un moment istoric pentru presa din România. Poate că domnul Tolontan care a ajuns foarte sus nu-și mai aminteșete de el, dar noi, ăștia care am rămas tot jos, ne amintim. Ăsta e motivul pentru care nu se scrie că nea Mircea blătuia. Nea Mircea trebuie să stea sus, acolo, la icoane. Noi nu avem voie să spunem adevărul”.

Cum arătau intervențiile lui Ovidiu Ioanițoaia în politica editorială a ziarului

Pentru context, eu am debutat în presa sportivă la ProSportul condus de Ovidiu Ioanițoaia și Cătălin Tolontan în 2002, deci după ce Radu Banciu plecase de acolo.

Prin urmare, nu am participat la acele ședințe în care spune el că “Nea Ovidiu” încearca să-i determine agresiv pe oamenii din redacție să nu scrie ceea ce se pare că totuși scriau.

Pot însă confirma că au fost momente în care Ovidiu Ioanițoaia venea în acele ședințe de sumar și cerea socoteală editorială în legătură cu unele articole care afectau diverse personaje din fotbal sau din lumea sportului în general.

Doar că există o nuanță aici - n-am asistat la vreo situație în care Ovidiu Ioanițoaia să solicite detalii autorilor articolelor în cauză, să le primească și-n ciuda faptului că lucrurile erau legitime jurnalistic, să facă scandal.

Avea nervozități evidente sau mai mult decât evidente când ziariștii scriau lucruri care se dovedeau ulterior false și afectau personajele care-l asaltau telefonic pe Ovidiu Ioanițoaia cu nemulțumirea lor.

Din punctul meu de vedere, atitudinea lui Ovidiu Ioanițoaia putea fi deranjantă mai ales pentru că-n acei ani aproape toți cei despre care scriam erau niște indivizi care făceau atât de multe nenorociri încât faptul că la un moment erau tăvăliți prin noroi fără să fi fost de fapt vinovați nu ni se părea ceva major problematic.

Adică, și-o meritau.

Ceea ce, desigur, era aberant inclusiv din perspectiva eticii jurnalistice.

De ce era Ovidiu Ioanițoaia “prieten” cu oamenii din fotbal

De asmenea, o bună perioadă de timp am fost și producătorul emisiunii pe care Ovidiu Ioanițoaia o realiza - Recursul Etapei.

Deci am petrecut niște ani în preajma dânsului când pregătea emisiunile și când le modera. Am asistat la discuțiile pe care le avea cu personajele din fotbal inclusiv în privat, înainte de emisiune, în pauzele publicitare, după emisiune.

Relația sa cu unii dintre acești oameni era, întradevăr, genul de relație pe care Tolontan nu o avea vizibil cu absolut nimeni din fotbal.

Era prietenie?

În unele cazuri, era vorba despre așa ceva. De exemplu, Ovidiu Ioanițoaia este apropiat de Mircea Lucescu la modul real, dar dincolo de cazurile evidente, oamenii pot fi amabili unii cu alții din tot felul de rațiuni.

Și mai ales din tot felul de interese.

Iar interesul lui Ovidiu Ioanițoaia în acele vremuri era să aibă succes cu emisiunea.

Iar ca să-și facă emisiunea și să aibă succes cu aceasta, avea nevoie ca cei mai importanți oameni din fotbal să accepte invitațiile sale în studio.

Unii acceptau indiferent de situație pentru că erau fascinați de ideea de-a veni la emisiunea lui Ovidiu Ioanițoaia. Alții însă și-au perceput mai bine importanța și încercau să-și “negocieze” această prezență.

Nu-n sensul că-i spuneau lui Ovidiu Ioanițoaia “vin dacă scrieți frumos de mine-n ziar”, ci-n sensul că-n momentul în care erau invitați se arătau lezați de ceea ce ziarul scria despre ei și încercau să obțină întradevăr un tratament prietenos pe viitor.

Un fel de “nu vin, domnul Ovidiu, că m-ați făcut praf în ziar. Ăla a scris toate prostiile...”. Iar în acel moment, domnul Ovidiu făcea ce ținea de el să-și atingă scopul - ca invitatul să vină la emisiune.

Asta însemna că interzicea apariția de materiale în ziar?

Niciodată nu s-a întâmplat asta din ce știu eu.

De asemenea, niciodată nu am văzut vreo situație în care încercarea sa de-a convinge invitatul să vină la emisiune să însemne o atitudine slugarnică în interacțiune cu acesta sau vreo promisiune penibilă din categoria “stai liniștit, nu se va mai întâmpla”.

Dădea doar de înțeles că va discuta cu cei din redacție, o chestiune pe care ori nu o făcea, ori o făcea de maniera explicată mai sus. De altfel, Ovidiu Ioanițoaia doar se folosea uneori de credința oamenilor de fotbal că-i poate ajuta în vreun fel, nu o făcea însă și-n fapt.

Pe de altă parte, după ce ani de zile am fost prezent în biroul acestuia la discuțiile telefonice pentru aducerea invitaților la emisiune, am căpătat o aversiune față de efortul acesta.

O aversiune atât de mare încât atunci când eu însumi am moderat emisiuni sau doar am negociat pentru a face emisiuni, prima condiție pe care am menționat-o înainte de absolut orice a fost a fost ca eu, în calitatea de moderator, să nu fiu nevoit vreodată să sun după invitați.

Inclusiv la iAM Sport, când am discutat la un moment dat despre ideea de-a face un podcast, primul lucru pe care i l-am spus lui Victor Vrânceanu a fost că dacă aș face-o, aș face-o doar dacă altcineva se ocupă de aducerea invitaților. Abia apoi am avut pretenții aberante legate de plată.

L-au protejat Ioanițoaia și Tolontan pe Mircea Lucescu de-a lungul anilor?

După părerea mea, da.

De maniera în care acuză Radu Banciu?

După aceeași părere, aș zice un da mai puțin avântat.

De exemplu, Lucescu n-a fost numit vreodată în vreun editorial al celor doi “inventatorul blaturilor din România”, dar nu a existat o politică de interzicere / evitare a articolelor în urma cărora imaginea lui Lucescu ar fi avut de suferit.

Chiar din contră, astfel de materiale erau o miză pentru că stârneau interes și nu ar fi putut fi respinse.

Desigur, poți să spui că nu era nevoie ca Ioanițoaia sau Tolontan să spună clar “nu scrieți rău de Lucescu”, dar să inducă pervers această idee. Cred că actualii mei colegi de la iAMSport, Costin Ștucan și Adrian Florea, care au lucrat mulți ani la ziarele conduse de cuplul Ioanițoaia - Tolontan, pot spune dacă au simțit o presiune legată de modul în care ar fi trebuit să relateze astfel de chestiuni.

Și mai ales, dacă această presiune chiar a existat, n-a fost contrabalansată de lucruri care le-au permis să scrie totuși ce au gândit că e cazul să scrie.

Ce este însă cert, ziarele de sport conduse de Ioanițoaia și Tolontan au publicat întotdeauna orice formă de acuză venită spre Lucescu din partea rivalilor acestuia sau din partea oricui avea ceva de acuzat.

De asemenea, cred că-n ceea ce-l privește pe Cătălin Tolontan, dacă i-a oferit lui Mircea Lucescu un tratament preferențial, acest lucru s-a întâmplat mai ales pentru că antrenorul a fost de la un punct încolo un adversar-victimă al sistemului fotbalistic condus de Mircea Sandu și Dumitru Dragomir.

Și cum Tolontan a fost unul dintre criticii reali și constanți ai FRF și LPF în acele vremuri, automat că Lucescu a fost la un moment dat chiar un fel de martir în paginile ziarului pentru că Sandu refuza să-l aducă la națională.

Au acoperit Ioanițoaia și Tolontan blaturile din Liga 1 de-a lungul anilor?

Singurul furt constant pe care Tolontan nu doar că l-a produs, dar l-a și acoperit ca ziarist a fost furtul titlurilor inspirate ale colegilor de redacție. Adică, dacă tu ca ziarist se-ntâmpla să ai un titlu foarte bun pentru un articol, Tolontan venea ca un dictator și ți-l lua ca să-l dea la prima pagină și te obliga astfel să vii cu alt titlu.

Deci nu-și asuma titlul tău, dar ți-l fura ca să nu mai facă el efortul de-a gândi un alt titlu pentru prima pagină.

Serios vorbind, cei doi ar trebui oarecum separați când vine vorba de blaturile din Liga 1. Nu-n sensul că unul era dușmanul blătuitorilor și celălalt era prietenul acestora, ci-n sensul că-n Tolontan a fost mult mai agresiv cu fenomenul blaturilor decât Ovidiu Ioanițoaia.

Și nu doar agresiv, ci chiar omul care a revoluționat în mod real la revoluționarea atitudinei presei sportive din acest punct de vedere.

Mai exact, Tolontan a fost primul ziarist cu putere majoră de decizie care a făcut absolut tot ceea ce a fost necesar ca oamenii redacțiilor să nu mai depindă în vreun fel de cluburile de fotbal și să-și poată face astfel meseria fără niciun fel de reținere.

Mai pe românește, Tolontan a decis ca niciun ziarist din redacția ProSport să nu mai facă ceea ce se făcea pe vremuri - deplasări intermediate de cluburile de fotbal, participări la protocolurile organizate de cluburile de fotbal, relații de prietenie cu oamenii din fotbal (desigur, acest ultim aspect era imposibil de realizat în totalitate).

Până în acel moment, ziariștii depindeau de cluburi când venea vorba de-a face deplasări la meciurile acestora în străinătate - mergeai cu avionul folosit de club, câteodată obțineai cazare cu ajutorul clubului.

De asemenea, tehnologia nedezvoltată de la vremea respectiv te obliga să transmiți telefonic cronicile de meci folosind telefonul fix dintr-un birou al clubului gazdă și te puteai trezi, precum Matei Udrea, că din când în când intra câte un oficial al respectivei echipe care asculta pe la uși și care era deranjat de faptul că dădeai o notă prea mică unui jucător sau chiar spuneai că meciul a fost blat.

Doar că Tolontan a făcut a oferit oamenilor sprijinul necesar și a impus politica “neafilierii” ziariștilor de la ProSport, model care a fost ulterior preluat și de alte redacții sau care a fost total îmbrățișat în redacțiile în care nu era încă suficient de popular.

Din ce-mi aduc aminte, momentul zero a fost o întâmplare trăită de Adrian Florea, care a mers cu Ceahlăul la un meci jucat de moldoveni în Cupa Intertoto, cu Mallorca, și care a scris chestiuni supărătoare pentru Gheorge Ștefan - Pinalti. Patronul celor de la Ceahlăul i-a reproșat lui Florea că-și permite așa ceva în condițiile în care el l-a luat în avion, iar situația l-a determinat pe Tolontan să înceapă această revoluție a desprinderii în totalitate a ziariștilor de cluburile despre care scriau.

Cum este presa sportivă astăzi

Ca ziarist care am debutat profesional în acel mediul creat de Cătălint Tolontan și Ovidiu Ioanițoaia, mereu am simțit că fac parte dintr-o echipă care pune preț pe onoare și am idealizat faptul că scriem ceea ce scriem și suntem cum suntem.

Aș zice chiar că am atins culmi aproape comice din acest punct de vedere. Adică, am considerat multă vreme ceva glorios că făceam ceea ce e firesc să faci în meseria noastră.

În fine, Banciu insistă asupra ideii că-n presa de sport lucrurile au rămas exact la fel și că nu poți să ai idei dincolo de culoarul îngust a ceea ce impun cei care au forța să impună respectiva direcție.

Ceea ce e fals, desigur.

Una dintre dovezile mărunte fiind inclusiv textul de față, publicat pe site-ul meu, dar în condițiile în care amândoi avem un contract cu iAM Sport. Într-o presă “neliberă”, acest text ori n-ar fi existat, ori ar fi fost publicat doar pentru că era efectul unei comenzi venite de la patronat.

Mai mult, în opinia mea, presa sportivă de astăzi este de departe cea mai performantă formă de presă existentă în România. Și cea mai onestă. Da, ai citit bine, dar o voi repeta - presa sportivă este cea mai performantă și onestă formă de presă din România.

Nu e o presă perfectă, nici pe departe.

Aș zice ca orice individ încântat de expresia “pe vremea mea...” că e o presă mai slabă azi din anumite puncte de vedere decât pe vremea în care Radu Banciu era supus cenzurii de către Ovidiu Ioanițoaia.

Dar este o presă în care nu vei găsi reclame la “partidele politice” ale fotbalului.

Nimeni nu plătește ca să fie invitat în emisiuni cum se întâmplă în alte arii de interes jurnalistic, nimeni nu plătește ca să dea interviuri, nimeni nu alocă “bugete de PR” pentru redacțiile de sport etc.

Iar Cătălin Tolontan și Ovidiu Ioanițoaia au un merit real că lucrurile stau așa.